povestire Nexa Jaal

În mini-codrul nealcoș așezat, dinspre școală spre occident, pe când aveam țoale bune și numa' un pârâu de „zburat” până pe pământul moșilor mei, m-au găsit multe primăveri bătrâne și veri tinere, plecând de fugă de la ceasurile sumbre și născătoare de nimic, ce atunci îmi păreau.

Luai mereu calea spre nord până la butoaiele imense cu apă ale țăranilor, așezate la marginea dumbrăvii; apoi, coti spre vest și urcai pe lângă depozitul bine păzit de niște vlăjgani armați în slujba Imperiului, blazați mereu și umblați încoace-împrejur, să nu iasă vreo pușcă pe sub sârmele păroase, să o ia la sănătoasa, să se facă fierul minereu și lemnul copac. Uneori mă opream și salutam militărește, dar în zeflemea, după cum îmi era pofta: ba orsprește, cu pocnit de călcâie și brațul drept în vârful orizontului, ba precum proto-artenii de peste valea de la centrala hidroatomică; chiar că războiul se isprăvise cu un deceniu în urmă. Apoi, ajuns în deal, depozitul era mărginit de codrul ce ascundea în trânsul tot misterul ațelor: misterul zilei și misterul nopții, misterele anotimpurilor și misterul cerului și al pământului.

Puțin știam, pe când eram doar un băietan, de căptușelile viețuirii; iar nici acum n-oi ști, dar, fiind el chiar tânăr, codrul a căutat a mă zburătăcii.

Marginile silvei onirice erau străbătute des de cincari, păcurari și păianjeni, care, după război, au rămas fără moșii, fiind neîndemnați să trăiască din resturile nemăsurate ale Imperiului. Nu îndrăznea mai nimeni a se avânta în hățișurile zdravene din inima pădurii, că', și „ăia ce-au căutat pe dracu acolo n-au mai izbutit a scăpa. Cărările, mai toate duc spre mezu-i, iară noaptea se preschimbă toate una cu alta și fac pe om să-și piardă calea!” – îmi zicea într-o seară un viteaz orsprean de după sârmele cu păr ale depozitului, pe când mă văzu că purced zâmbind spre „lemnărie”.

M-am așezat apoi, pe șezut, ajuns la marginea pădurii, privind când spre locul meu de baștină, tărâmul de peste pârâu, numit de către orspreni și trumiții vechi Jaalu Vrig (Dealul de la Sud), când spre adâncul codrului ce se întuneca în spatele meu o dată cu cerul senin.

Robit de friguri subite, încolăcite pe șira spinării, duc mâna la mijloc unde îmi găseam traista atârnată de brâu și scot din ea flaconul pitic Or-Bexi, cumpărat de la un negustor păianjen pe 4 clincheți. Înlătur, parcă romantic, cu dinții, dopul de plută al flaconașului transparent și îi torn conținutul gălbui-vâscos în argintiul pocal de buzunar, dat mie în dar de către Skofti Surrgaston, un vraci din tărâmul Juul, de la vest (tărâmul Munților), pe când eram novice în laamurile sudice la un festival vrăjitoresc. Apoi, sorbii de-a valma până la fund. De cum mi se așeză orul în căpătâiul pântecelui, porni în creștetul meu vâjâitul prologal, care fu urmat de o liniște ritualică, adeverindu-mi astfel că sunt gata să îmi încep truda pe laamul cugetării. În delirul amurgului ce se plictisea să mă aștepte, zări printre crengile falnicilor cum mărețul și dătătorul nostru de viață, Soare-Bex, se dă pe ascuns în fața neîndoielnicii nopți fără de nume încă, și doar cele două luni rămân martore la ființarea noastră, dar prea mici să spună ceva. Câteva păsări Juuljixar făcură cor împreună cu alte vietuitoare sonore ale silvei și îngânau, parcă privind spre lumina ce încet se prăpădea: „Moorn..., moorn...”; Cuvântul pentru „soare apune” în Limba Veche a Muntenilor, sau cum o numeau orsprenii – Graev Juullugăn (Graiul Muntelui Mare). Atunci, străin de mișcare, sub poala pădurii, neputincios precum necuvântătoarele, am pornit a îngâna și eu concord cu dânsele. Priveam împreună cum ultimele raze Bex apun peste regiunea împădurită Nexa Jaal a planetei cunoscută azi de "pământeni" sub numele de Marte. 

1779 P.L.A.

Rev. elatie

Patru fanți dârji, 

La spectacolul de echitație de pe Terra (in fine):

Tăbarat-au pe-nserat 

Iar, trâmbița și șofarul 

Umflate cu " The Most High"

Tună-n cer și pe Titanic

De se sparg. 

Munții, fug de îi ascund 

Pe Ion și pe Maria

Iar Alin și Alinuța,

Cei aleși cu parapantis,

Cei dintâi, în fund îi baga

Și-și strămută toata rasa

În consensul de cristal

cum adică ?

Or fi obscuritățile patentate care atrag, camuflate de nuanțe de negru, sufletul neofitului într-o ispită „matură”, definită de investigarea ad nauseam a fantelelor cosmice, ce, cu o arcano-sinceritate, se deschid verbatim în fața acestuia. 

În esență, „aparatul necromagnetic” nu înfăptuiește decât juxtapunerea dintre ceea ce este și ceea ce va fi ‐ ceea ce a fost, nu este, ad literam. Pe când locțiirea acestui ita dictus IS-BE este în afara spațiu-timpului. 

Așadar, caracteristica bifocală a percepției neofitului asupra sinelui se devoilează acestuia, ori tenebros ‐ confruntându-se in quarendo veritatem cu abstractitatea firii, ori seren ‐ prin mame și dojene.

Choose NOW

Azi e zi cu luna plina , e insa abia dupa-amiaza si soarele lumineaza strazile parca moarte ale orasului. Simt chemarea vazduhului si a serii ce se apropie si ma indrept cu pasi marunti si adanci spre sanctuarul din vechea gradina unde deseori meditez si imi inchin gandurile si trairile celei mai vechi biserici din istoria umanitatii, natura . Deschid poarta  mica de la marginea spatiului astral si cer intermediarei un bilet dus-intors spre taramul dintre lumi unde mereu imi gasesc linistea . Aceasta imi intinde si biletul iar apoi mai scoate de dupa ureche un ceas si o cheie pe care mi le ofera spunandu-mi:"fi cu bagare de seama sa nu te prinda apusul in alta dimensiune " iar eu , fara a da prea multa importanta iau asa zisele "iteme" si plec inspre cele dinspre deal . Niciodata nu am folosit intrarea principala in gradinda pentru a nu fi obesrvat de ochii curiosi si de alte entitati malefice , ci am ales calea mai simpla , sarind mereu gardul . O data pasind prin iarba verde a gradinii un fior rece imi inconjoara aura si ma face sa imi deschid un al treilea ochi...observand astfel ca nu eram singur in gradina , sau cel putin , cineva mai trecuse , nu de multa vreme, pe acolo. Soarele isi arunca razele asuprea mea facandu-ma astfel sa stralucesc iar apoi din senin , aud un clopot, pare a fi al unei biserici , dar a cui biserica? a mea? Clopotul persista ! Oare am ajuns la fix ? Ma uit la ceas si vad ca e intr-adevar fix! O fi o coincidenta ? NU cred... Ma asez pe iarba langa aleea unde cu ceva timp in urma l-am intalnit pe necromant . Inchid ochii si profit de putinele momente pe care le mai am pana la trecerea in dimensiunea inferioara si , tragand aer imi piept imi spun : " ce frumoasa gradina am ", clopotele se opresc si din vazduh se aud voci . "Te-am asteptat , calatorule". Ma uit la ceas, e devreme , poate ca am ajuns prea repede . Ma provoaca , spune ca nu pot sta un sfert de ora fara sa ma uit la ceas asteptand sa se injumatateasca lumea , sa fie egal intunericul si lumina , sa simt cum amurgul imi patrunde in suflet si sa devin si sa ma simt ceea ce sunt in esenta . Accept pactul si ma ridic apoi pornesc incet intr-o plimbare prin gradina-mi inverzita unde nimeni nu mai are ochi sa vada doar de v-a intra si de v-a intra cine l-o mai scoate . Ma asez pe leaganul de sub salcia pletoasa langa care de multe ori am visat si unde de multe ori am si adormit  si cuget la ceas, la acel ceas ce va veni curand fara doar si poate , ceea ce se cheama sfarsitul inceputului, si uit de mine , si uit de ei si uitandu-ma spre soarele care cu pareri de rau apune ...Ma ridic in picioare si fac cale intoarsa spre aleea catre marul cunoasterii binelui si al raului unde imi gasesc cheia primita...la marginea dintre lumi. " Daca o ridici , o ridici , iar daca o lasi, o lasi. Iar daca o ridici iti va fi grea , iar daca o lasi , lasata sa fie " Si o ridic s-apoi ma vad mai spre-ntuneric ...si simt ca nu-s mai eu , ma simt chemat spre apus si simt a fi apus chiar eu si-n intuneric scaldat cu raze de bezna . Si cum stateam nemiscat ...aud cum strga-n cor de sus parca , din ceruri, ai mei prieteni celesti imi spun frumos ca unui prieten pierdut, acum o vaga cunostinta, parca, " daca-ai ales, asa sa fie precum ti-o fi voia si nici de-ntors sa nu te-ntorci ca-apoi aici loc nu mai ai , si tot ce crezi e bun de crez si-n ce te-ncrezi sa nu inseli si tot ce vezi sa crezi si-n bezna sa ramai ". Si rad amar si spun si eu , doar ce oi fi mai prost? " Imi pare rau ca n-am ales sa stau cu voi in raze , chiar daca lumea-mi e mister eu tot oi descrifa-o , chiar de-s cu voi , chiar daca nu-s voi sa nu-mi duceti doru' ca-n intunericu-mi ma scald si stiu ca aici mi-e locul". Ma uit la ceas apatic si vad ca e trecut de apus , fug grabit spre gaura din gard prin care am intrat si ce sa vezi ...crescusera boschetii , si iarba era mare , ciresii nu mai sunt in floare si nici vreo raza de la soare nu-i pe cer.

Ce ar putea sa mearga prost ?

Sti momentul acela cand, totul pare sa fie perfect iar oamenii ce te inconjoara par sa fie mai dulci decat mierea si mai frumosi de cat un apus de soare vazut printre brazi ? Ei bine , cam asa ma simt eu acum . Pare ca totul a revenit la normal . Nu pot defini acest normal , insa pot spune ca il percep ca pe un sentiment , si totusi e un sentiment cam strain mie . Fiind privind ca o persona non grata ca si cum eu am adus raul pe lume, sau cel putin il voi aduce , mi-e greu sa inteleg acest sentiment , de normal, ca pe ceva uzual sau mai degraba potrivit , dar imi place . Ceea ce ma framanta e ziua de maine . Se spune ca ziua de azi e a noastra iar cea de maine e a lui Dumnezeu , dar eu , in toata invalmaseala din capul meu ma gandesc ca s-ar putea ca acest sentiment de normalitate sa dispara. Cand ceva poate sa mearga prost , va merge prost. Suntem oameni si mie unul mi se pare normal sa ne fie frica de momentele decisive din viata . Scurta si plina de momente fericite sau mai putin fericite , de zile cu soare sau  zile mai intunecate , de secunde in care gandurile si emotiile te coplesesc precum e coplesit un soldat pe front sau alteori nu faci nimic altceva decat sa privesti in gol fara a te gandi la nimic , este ceea ce se poate numi viata , iar aceasta afirmatie face ca  asa numita viata sa para nimic mai mult de cat o serie de intamplari , insa e mai mult . Ceea ce ma face sa ma simt uman , sunt intrebarile . Exista de asemenea momente in care toti ne punem intrebari iar de cele mai multe ori tot noi venim si cu un raspuns . De aceea ma intreb, precum un pasager proaspat urcat intr-un tren fara a sti destinatia , "incotro ma indrept?" sau cel putin daca voi ajunge cu bine . Ma pot consola cu faptul ca cel putin muzica ce se aude in surdina din boxele invechite ale trenului , e o muzica placuta din playlist-ul aceluiasi arhitect al vietii mele , EU. Chiar daca stiu ca totul va depinde de mine mi-e greu sa imi mobilizez armata de ganduri si emotii si sa ma pregatesc de razboi , eu fiind mereu pe pace , daca se poate spune asa . Daca mai exista persoane care simt la fel , sa stie macar ca nu sunt singure , si totusi ironia face ca in final sa se aiba  doar pe sine . Stiu ca viata e ceva fragil intr-un univers extrem , si mai stiu ca unii oameni lupta si se zbat pentru o zi de maine mai buna dar mai suntem si noi  artistii , sensibilii si visatorii ...Intr-o lume care se indreapta incet spre incontestabila-i autodistrugere, plina de ura si dispret, plina de animale cu doua picioare , plina de masti de fier si sarme ce rup si sfarteca sentimente , pe noi visatorii o sa va rog sa ne iubiti sau sa plecati , sau nu , mai bine vom pleca noi si intr-un final ne vom mai amagi cu un singur gand :"Puteam s-o facem mai simpla..."